Era seară, iar eu mă întorceam acasă după o zi normală şi obositoare ca oricare alta. Mă urc în tramvai, după 15 minute de tremurat şi aşteptat. Îmi pun caştile, dau muzica la maxim, sătulă deja de ale mele. Nu vroiam să mai aud şi pe alţii cum îşi spun păsurile strainului de alături.
Totul.. o rutină în care intrasem de câteva zile..Şi deodată..doi bătrânei, el şi ea..urcă ..Ceva mă face să-mi dau caştile jos şi să-mi ciulesc urechile. El îi spune: ,,Băbuţa mea, chiar dacă ei nu mai vin la noi..eu sunt aici.Hmm, îmi zic despre cine e vorba? Dar n-apuc să mă gândesc prea mult, când aud glasul bătrânei,,I-am făcut, numai noi ştim cum ne-am chinuit să îi creştem şi ei..ne-au uitat de tot, şi pe ăla micu cred că nici nu o să apuc să-l cunosc până mor.
Deodată mă trec fiori..bătrânul ia mâna femei şi îi zâmbeşte încurajator...se ridică..dar eu parcă aş mai vrea să rămână..să văd cum el..mai gârbovit parcă decât ea..îi zâmbeşte, are puterea să o încurajeze. Coboară iar eu mă ţin cu privirea după ei..merg mână-n mână...
Doamne...îmi spun în gând ,,săracii de ei,,..dar abia când îi pierd cu privirea..îmi dau seama..nu ei sunt săracii, ci copiii lor, aceia care i-au uitat. Căci ei..aşa bătrâni şi gârboviţi, îşi lasă durerea la o parte pentru a se gândi la cei dragi..Ei ştiu ce-i iubirea..sunt nişte fericiţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu